Runa: „Violența domestică e un subiect care merită mult mai multă atenție, pentru că de multe ori, următorul pas în aceste relații este omorul!”

Runa este una dintre cele mai puternice artiste pe care le-a dat România. Atât de puternică, încât, vocea ei a reprezentat Elveția la Eurovision, o performanță fără plus sau minus. Povestea aceasta este localizată undeva la jumătatea anului 2017, iar de atunci succesul ei internațional a crescut constant.

Recent întoarsă pe plaiurile mioritice, Runa se află în prima campanie de promovare a piesei „Palatul de crom”, melodie pe care o cântă împreună cu NOSFE și Timebelle, trupa alături de care a cunoscut succesul internațional.
După ce a asistat, la un moment dat, la un scandal de violență domestică ce s-ar fi putut foarte usor transforma într-o crimă, Runa a decis să-și canalizeze activitatea pe lupta împotriva violenței domestice.

Cine este Runa?
Este o întrebare complexă, la care am să răspund foarte simplu. Un artist nomad. Spun asta pentru că am tot umblat și încă mai umblu prin lume. E posibil să fiu în căutarea a ceva, fie în căutarea sinelui sau în cautarea sensului vieții. Oricare din ele ar fi, sper să găsesc răspunsurile. Și, chit că nu le-oi găsi, măcar să am parte de o călătorie frumoasă în tot acest demers.

Ai trăit foarte mult prin străinătate. Cum și-a pus acest lucru accent pe personalitatea ta?
Știți cum se spune, identitatea pe care ne-o construim se află într-o foarte stransă legatură cu locul în care trăim, cultura prezentă, oamenii de lângă noi. Elveția este o țară minunată, superbă, cu o natură căreia îți vine efectiv să-i faci un altar. Anii petrecuți acolo m-au învățat să fiu și mai punctuală decât eram (ceea ce uneori mă dezavantajează în România ?). Însă, impactul cel mai puternic l-a avut atenția elvețienilor pe calitate și nu cantitate, pe fond și nu pe forme, pe profunzime și nu superficialitate. Acolo am simțit că trebuie doar să-mi fac treaba mea de artist/cantautor, iar lucrurile conexe precum imaginea au căzut într-un plan secundar.

Un alt aspect care m-a influentat profund, este dorinta lor de a studia mereu, până la sfârșitul vieții. Acolo nu e neobișnuit să te întalnești cu studenți de peste 40 de ani, ba chiar este cât se poate de normal, nereprezentând pentru ei o temă de discuție, pentru că face parte din normalitate. Asta m-a încurajat să mă înscriu la un master de antropologie culturală, la Universitatea din Basel, și chiar acum am terminat primul an. Am rezonat mult cu această idee de educație fără vârstă, pentru că am o fire curioasă și apar constant în viața mea lucruri noi care mă intrigă și-mi stimulează apetitul pentru cunoaștere.

Ești o feminină sau o feministă convinsă?
Nu sunt neapărat adepta etichetelor, însă dacă ar fi să răspund la întrebare, aș zice că sunt o feminină cu apucături feministe. Mulțumesc Universului că nu am trăit într-o epocă în care femeile trebuiau să se supună bărbaților. E o chestiune de nuanțe. Nouă, femeilor, ne vine firesc să avem grijă de alții, așa se spune, nu? Însă problema se pune dacă vrem acest lucru sau trebuie. Cel puțin asta e principala diferență pentru mine. Uneori uităm, noi, femeile, cât de norocoase suntem ca alte femei cu adevărat curajoase au recurs la gesturi extreme (de atentate teroriste) pentru a obține dreptul la sufragiu, de exemplu. Zic de dreptul de vot pentru că de acolo s-a pornit un lanț întreg de alte și alte victorii pentru noi. Da, vreau să se vorbească mai mult despre scriitoare, arheologi – femei, antropologi – femei, istorici – femei, etc. Recunosc că o parte din mine strâmbă din nas la masculinizarea majorității profesiilor și la lipsa unui echivalent feminin pentru ele. La urma urmei, cred în libertatea femeilor ȘI bărbaților de a fi exact ceea ce vor ei și cum vor ei să fie. Trăim într-o lume cu prea multe constrângeri, spuse sau nespuse.

Spune-mi te rog de ce această piesă cu un mesaj atât de puternic. Ai o istorie personală care se aseamănă?
În pandemie se vorbea despre situația foarte delicată a relațiilor toxice forțate să petreacă și mai mult timp împreună, pandemie care a întărit tiparele agresive ale  acestor cupluri. Personal am fost martora unui conflict extrem de violent când aveam vreo 10-11 ani. Erau doi tineri frumoși și buni în viața de zi cu zi, însă el se transformase complet într-una din nopțile în care mă aflam eu în vizită la ei. Ea nu a fost doar agresată fizic, fapt cât se poate de vizibil a doua zi, ci dusă pe malul unui lac din apropiere și amenințată cu moartea prin înec. M-a marcat profund acel eveniment. Violența domestică e un subiect care merită mult mai multă atenție, pentru că de multe ori, următorul pas în aceste relații este omorul. Ceea ce mi-aș dori ar fi mai multă empatie din partea oamenilor și mai puțină critică; acestor femei le este teamă să plece tocmai de spaima pasului final – omorul.

Ce este pentru tine iubirea și cum îți place să o cânți?
Cred că în adâncul sufletului iubirea pentru mulți se traduce prin dorința noastră lăuntrică de a fi iubiți și acceptați exact așa cum suntem. Știu, sunt o idealistă. Pentru mine iubirea nu este o tranzacție. Și spun asta pentru că o văd destul de des în jurul meu. Iubirea pentru mine are o voce vindecătoare, răbdătoare și delicată, te învață cu blândețe ceea ce ai nevoie să știi pentru propria ta creștere, îți oferă libertate să-ți creezi propria identitate și sprijin necondiționat și loial. Iubirea nu țipă, nu ceartă, nu critică și nu sufocă. Iubirea e muzica pe care noi încercăm să ne atingem potențialul ca indivizi, dar împreună. Dar muzica se mai și oprește uneori. E nevoie de liniște și spațiu pentru evoluția solitară. Iar asta e cât se poate de în regulă pentru mine.

Ce apreciezi cel mai mult la acest mediu în care activezi și, din contră, ce urăști profund?
Îmi place enorm că mă întâlnesc cu oameni care au valori apropiate de ale mele și asta mă face să mă simt mai nesingură. Îmi place boemia în care trăim care le poate  reaminti celorlalți că o zi petrecută pe munte, de exemplu, poate fi mult mai semnificativă decât o zi petrecută într-o încăpere făcând lucruri pe pilot automat. Îmi place că avem șansa să vorbim acest limbaj universal al muzicii și că este loc pe scenă pentru orice tip de artist și artă. Ce-mi displace e atunci când muzica e privită doar ca pe un produs. Sau când acele elemente conexe menționate mai sus, ca elemente care țin de imagine ajung să cântărească mai mult decât muzica în sine. Îmi displace când muzica devine un pretext pentru cei care nu o fac pentru că au un talent real pentru asta sau o chemare, ci pentru a fi în centrul atenției sau a-și crea un brand care are în vedere comercializarea altor produse. Nu mă înțelegeți greșit, banii sunt importanti, oricât de antipatică mi-este mie această invenție. Însă alăturarea bani-artă mi-a fost mereu dificil de înțeles.